Frânele cu tambur reprezintă o tehnologie implementată încă de la primele automobile create de om. Dezvoltată pentru prima dată în anul 1899, frâna cu tambur poate fi regăsită pe primele prototipuri construite de către Wilhelm Maybach și Louis Renault.
Acest sistem de frânare a fost pentru mult timp un sistem standard de încetinire a vehicului, inclusiv pentru roțile din față. La mijlocul anilor 1960, sistemele de frânare cu disc au început să fie mai ieftine și să-și arate eficiența, distanța de frânare reducându-se considerabil. Frânele cu tamburi sunt păstrate pentru pe camioane și autobuze datorită durabilității lor și a intervalului mai mare de service.
Frână pe disc sau cu tambur
Sistemele de frânare cu discuri sunt mai puternice și mai rapide decât frâna cu tambur și se montează pe roțile din față, care contribuie în proporție de 60-80% la frânare. În prezent nu veți găsi niciun automobil care să aibă frână cu tambur pe roțile din față. Sistemul de frânare cu disc se autoreglează și se autocurăță. Ventilația păstrează temperatura în limitele acceptabile și atunci când sunt coborâți munții, chiar dacă eficiența frânării se reduce. Pentru automobilele de curse există sisteme de frânare cu discuri din carbon, cu etrieri mari, cu pistonașe multiple pentru fiecare plăcuță.
Sistemul de frânare cu tamburi constă într-un tambur, cilindric, care se rotește împreună cu restul roții. Saboții din interior sunt împinși spre exterior, frecând tamburul din interior fapt care contribuie la oprirea roții. Suprafața din interior este mult mai mare și permite crearea unor saboți cu suprafață mare, mult mai mare ca a plăcuțelor de frână. Mai mult, deoarece saboții stau mai departe în ansamblul roții, acestea pot servi cu ușurință ca frână de parcare sau de frână de urgență, în timp ce vehiculele cu discuri pe patru roți necesită adăugarea unei frâne electronice independente.
De ce autovehiculele electrice ar putea avea frâne cu tamburi ?
Cele mai noi generații de automobile electrice au frâne cu tamburi pe spate, un lucru neobișnuit pentru automobile cu prețuri de 35 – 50.000 de Euro. Nu ar fi prima tehnologie arhaică regăsită pe mașinile de lux scumpe, poleite pe exterior, dar cu probleme de proiectare la interior. Spre exemplu, unele modele electrice de la Tesla sau Renault folosesc baterii cu plumb la 12 Volți pentru alimentarea accesoriilor, fapt care afectează eficiența autovehicului. Un vehicul cu adevărat modern ar trebui să aibă un sistem de accesorii pe 48 de volți și acumulatori performanți cu litiu.
Noile modele ID.4 și ID.3 de la Volkswagen utilizează frâne cu tamburi pe roțile din spate, proiectate și livrate de către Continental. Frânele cu tamburi au saboți care se depărtează mai mult de tambur, au frecare mai mică în mers și nu au frânare reziduală, adică aceea parte de frânare care se menține pentru un timp după ce ați luat piciorul de pe frână. În cazul automobilelor electrice care au frânare regenerativă (marea lor majoritate), frânele sunt mai puțin solicitate, iar o frână cu tambur pe spate ar putea dura peste 150.000 de kilometri. La acest lucru se adaugă un plus de autonomie. Discul de frână ar rugini dacă ar fi montat pe spate din cauza faptului că nu e frecvent folosit.
Frâna cu tambur de la Continental, folosită pe ID.4 și ID.3, este integrată pe o mulțime de alte vehicule cu motor termic. Deci, componentele vor fi mai ușor de găsit și mai ieftine, fapt care simplică operațiunile de întreținere.
Continental a lucrat anterior, în 2017, pentru a dezvolta un sistem de frânare cu disc all-in-one, destinat pieței EV, numit New Wheel Concept. Noul sistem de frânare nu a intrat niciodată în producție.
Deși este posibil să nu mai vedem niciodată o frână cu tambur, clasică, montată pe un automobil modern, este foarte probabil ca sistemul de frânare să evolueze într-o formă diferită, inspirată tocmai de această soluție tehnică foarte veche.
